În Uniunea Europeană există numeroase regiuni, respectiv zone geografice fără competenţe administrative, care diferă prin particularităţile lor naţionale, lingvistice, culturale de teritoriile învecinate. Comunităţile locale majoritare, sau prezente într-un număr important, care în statul membru dat sunt într-un număr mai mic, şi pe care statul le tratează ca minorităţi, sunt păstrătorii unor culturi şi limbi europene vechi şi surse importante ale diversităţii culturale şi lingvistice ale Europei. În cele ce urmează vom denumi aceste zone regiuni minoritare naţionale/etnice, sau mai simplu, regiuni naţionale.
Este nevoie de definirea regiunilor minoritare naţionale/etnice cuprinsă într-un act juridic pentru care pot servi ca repere, şi în contextul art.6. al convenţiei privind Uniunea Europeană:
- 1. Recomandarea Consiliului Europei nr.1811/2007 "Regionalizare în Europa", care la pct.6 notează: în cele mai multe state membre ale Consiliului Europei există comunităţi care dispun de o identitate culturală, politică şi istorică puternică, şi care nu sunt doar regiuni, ci popoare şi societăţi, şi totodată dispun de o identitate colectivă vizibilă, indiferent dacă sunt definite ca regiuni, naţiuni, sau ţări, dar nu şi-au constituit un stat independent. Totuşi, dispun de caracteristici diferenţiate, care semnalizează voinţă politică pentru obţinerea autoadministrării;
- 2. Mai multe dispoziţii ale Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, care vorbesc despre "teritoriile locuite prin tradiţie de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, sau de un număr important al acestora";
- 3. Recomandarea Consiliului Europei nr. 1201/1993 care enunţă la art.11: „În regiunile în care sunt majoritare, persoanele aparținând unei minorități naționle au dreptul de a dispune de autorități locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzător cu situația istorică și teritorială specifică și conform cu legislația internă a statului";
- 4. Charta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, care stabileşte zona de utilizare a unei limbi regionale sau minoritare drept teritoriul geografic, "unde această limbă este mijlocul de exprimare a unui număr de persoane care justifică elaborarea diferitelor prescripţii ale prezentei Charte.";
- 5. Recomandarea Consiliului Europei nr. 1334/2003 care în art.16. enunţă: "guvernul central trebuie să reacţioneze cu înţelegere, atunci când grupuri minoritare, mai ales dacă sunt numeroase şi trăiesc de multă vreme pe teritoriul dat, solicită o libertate mai mare pentru rezolvarea independentă a propriilor lor probleme.";
- 6. Tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ale UE, conform articolului 6. al Tratatului de la Lisabona, precum şi sentinţele Curţii Europene de Justiţie şi a CEDO, printre altele în cazurile Hauer, Nold şi Timoşev – în acesta din urmă, tribunalul enunţă: "ethnicity has its origin in the idea of societal groups marked by common nationality, tribal affiliation, religious faith, shared language, or cultural and traditional origins and backgrounds";
- 7. Art. 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană, care prevede respectarea diversităţii lingvistice şi culturale a Uniunii, păstrarea şi dezvoltarea în continuare a moştenirii culturale a Europei;
- 8. Art. 167 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, în sensul căruia Uniunea contribuie la înflorirea culturii statelor membre, respectând diversitatea lor naţională şi regională.
Aceste definiţii, prevederi şi luări de poziţie sunt aplicabile atât regiunilor care dispun de competenţe legislative şi de autonomie, cât şi teritoriilor care nu au nici competenţe administrative, dar şi-au formulat pretenţia să dispună de autonomie în cadrul statului.
Din cele de mai sus trebuie trasă concluzia că noţiunea de "regiune minoritară naţional/etnică" (v. regiune naţională) nu reprezintă invenţia prezentei iniţiative cetăţeneşti, ci toate elementele necesare ale unei definiţii într-o reglementare juridică a UE, sunt cuprinse în numeroase documente internaţionale acceptate de statele membre ale UE, ele fiind în conformitate deplină cu valorile şi obiectivele de bază ale UE.
Tradiţiile particulare cu rădăcini istorice, cultura, limba, religia constituie elemente importante ale coeziunii sociale şi teritoriale, pe care politica de coeziune a UE nu le poate neglija. Particularităţile culturale influenţează viaţa şi dezvoltarea regiunilor respective, precum şi a statelor membre şi a Uniunii, iar politica de coeziune a acesteia poate fi determinantă în privinţa sustenabilităţii culturii acestor regiuni, şi a menţinerii diversităţii culturale ale Europei, care tocmai în aceste regiuni este expusă la cele mai multe pericole. Pe de o parte, faţă de statele membre, regiunile dispun de mult mai puţine surse pe care le-ar putea utiliza pentru păstrarea culturii regionale specifice, dar sunt ameninţate de procesele spontane care însoţesc modificările economice, cum ar fi migraţia forţei de muncă şi procesele de asimilare pe care aceastea o însoţesc. În plus, în statele membre respective ele sunt expuse la discriminări economice într-o formă fie directă, fie indirectă, discriminare care are ca scop emigrarea populaţiei autohtone şi lichidarea identităţii regionale specifice.
Tot atât de dezavantajoasă este orice limitare a drepturilor lingvistice, eliminarea limbii proprii a regiunii din viaţa economică şi în general din viaţa publică, precum şi alte forme ale discriminării economice legate de unele politici UE şi practica unor state membre de realizare ale acestora.
Aceste procese sunt în contradicţie cu valorile de bază stabilite în art.2 al Tratatului privind UE şi stabilesc obligaţii reale de legiferare pentru Uniune, în măsura în care art.3 al Tratatului nu enunţă doar că "Uniunea îşi respectă propria diversitate lingvistică şi culturală", ci pe deasupra că: "asigură păstrarea şi dezvoltarea în continuare a moştenirii culturale a Europei." Deci, simpla legiferare pasivă, doar respectarea valorilor de bază ale Uniunii, nu este suficientă pentru stoparea proceselor de mai sus şi pentru validarea politicilor Uniunii fără lezarea valorile europene de bază.
Art. 22 al Chartei Drepturilor Fundamentale, ridicată la rang de legislaţie obligatorie, consfinţeşte şi el obligativitatea respectării diversităţii culturale a Uniunii. "Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică." Totodată, Tratatul referitor la funcţionarea Uniunii Europene enunţă în art.19: "Fără a aduce atingere celorlalte dispoziții din tratate și în limitele competențelor pe care acesta le conferă Uniunii, Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală."
Iniţiativa cetăţenească demarată pentru egalitatea regiunilor are un triplu scop. Pe de o parte, politica de coeziune a Uniunii poate juca un rol important în realizarea celor formulate mai sus, iar garantarea egalităţii dintre regiuni poate fi un instrument important şi din punctul de vedere al regiunilor naţionale, dacă acest lucru este garantat printr-o reglementare juridică specială, pe de altă parte poate fi formulată ca o minimă revendicare, pentru ca tocmai politica de coeziune a Uniunii să nu aducă atingere principiilor de drept şi obiectivelor generale ale UE, să nu aducă atingere diversităţii culturale a Europei, prin tratarea necorespunzătoare a regiunilor naţionale. În plus, potenţialul suplimentar economic, existent în coeziunea teritorială şi socială a regiunilor minoritare naţionale/etnice poate fi exploatat printr-o politică de coeziune corespunzătoare, devenind o sursă economică în folosul atât a regiunii naționale date, cât şi a statelor membre şi a întregii Uniuni.
Art. 174 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene enunţă: „În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a întregii Uniunii, aceasta își dezvoltă și desfășoară acțiunea care conduce la consolidarea coeziunii sale economice, sociale și teritoriale.
Uniunea urmărește, în special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate.”
În continuare, art.174 menţionează că „dintre regiunile avute în vedere, o atenție deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziția industrială, precum și regiunilor afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice cu densitate foarte scăzută a populației, precum și regiunile insulare, transfrontaliere și muntoase.2
Articolul 174. înşiră ca exemple şase categorii a regiunilor care se bucură de atenţia deosebită a Uniunii în realizarea politicii sale de coeziune. Însă formularea acestei prevederi nu este exhaustivă, lăsând deschis şirul acestor regiuni pentru extinderea lor cu alte categorii într-un act juridic, cum ar fi regiunile caracterizate prin particularităţi naţionale, lingvistice sau culturale, deci cu regiunile minoritare naţionale/etnice. Uniunea trebuie să acorde atenţie deosebită acelor regiuni care dispun de particularităţi naţionale, etnice, culturale, religioase, datorită faptului că populaţia lor majoritară se compune dintr-o minoritate autohtonă europeană, creatoare în acea regiune a unei culturi proprii, cu rădăcini istorice.
Diferenţierea dezavantajoasă a acestor regiuni trebuie strict interzisă, incluzând şi formele de discriminare indirecte. Pentru aceste regiuni trebuie asigurată egalitatea accesului la fondurile structurale ale Uniunii, precum şi la toate fondurile, sursele şi programele UE. În niciun caz, politica de coeziune a Uniunii nu poate fi folosită pentru lichidarea sau diminuarea particularilăţilor naţionale ale acestor regiuni, particularităţilor lingvistice şi culturale; nicicum, mijloacele economice şi obiectivele Uniunii nu pot deveni instrumente ale unei politici antiminoritare, nici măcar în mod indirect. Astfel, de exemplu, mijloacele politice şi financiare ale Uniunii nu pot fi folosite pentru modificarea compoziţiei naţionale a regiunilor respective, a aspectului lor cultural, a identităţii lor regionale, pentru activităţi şi sprijinirea unor politici care ar duce la imigrarea unor forţe de muncă de altă cultură şi limbă. Asemenea practici ar fi în contradicţie şi cu obligaţiile internaţionale asumate de statele membre, cu moştenirea lor constituţională comună.
În mod corespunzător, la formarea regiunilor NUTS trebuie să se ţină seama de voinţa comunităţilor originare lingvistice, etnice şi culturale, care sunt majoritare sau prezente într-un număr important, voinţă care poate fi exprimată printr-un vot popular înainte de stabilirea regiunilor NUTS.
Regulamentul (CE) nr. 1059/2003 (privind instituirea unui nomenclator comun al unităților teritoriale de statistică (NUTS), prescrie şi ea că la stabilirea unităţilor teritoriale NUTS trebuie să se ţină seama şi de circumstanţele socio-economice, istorice şi culturale. Considerăm necesar ca această dispoziţie să fie formulată univoc şi hotărât în cadrul unei reglementări juridice pentru protecţia regiunilor naţionale, în acord cu obligaţiile asumate de statele membre şi cu valorile fundamentale, precum şi cu politica de coeziune a Uniunii.
În cadrul Uniunii există mai multe regiuni naţionale care dispun de o largă competenţă legislativă. Prin independenţa lor, acestea sunt capabile să-şi folosească particularităţile ca surse economice. Nici politica de coeziune a Uniunii şi nici politica economică a statelor membre nu pot funcţiona pe baza principiului "maşinii de tuns iarba". Dacă o regiune naţională este capabilă ca, prin capacităţile sale de autoorganizare, prin etica muncii bazată pe propria sa cultură şi datorită propriilor tradiţii să obţină un nivel de trai mai ridicat, atunci aceasta trebuie tratată ca parte a culturii regionale şi în niciun caz nu este permis să se elaboreze măsuri de limitare sau să se impună impozite suplimentare. În acest fel s-ar submina potenţialul adiţional de creştere al Uniunii, pentru care tocmai aceste regiuni constiuie o sursă. Trebuie să se ţină seama că rezultatele dezvoltării a numeroase astfele de regiuni existente în state membre ale UE, care dispun de largi drepturi de autoadministrare, arată că autonomia în interiorul unui stat a oferit, în plus faţă de dezvoltarea grupei etnice date, un surplus economic şi cultural statului membru respectiv, cât şi întregii Uniuni. Definirea generală, Unională, a regiunilor naţionale/etnice, precum şi cadrul lor juridic şi instituţional oferă un avantaj adiţional ansamblului UE, care azi nu s-ar putea asigura în alt mod.
Comunităţile majoritare ale regiunilor naţionale sunt popoare. Prin urmare, regiunile naţionale sunt patriile unor popoare ca şi țările Europei şi trebuie tratate în mod similar. În niciun caz nu pot fi tratate drept colonii, iar exploatarea lor, chiar indirectă, este în contradicţie cu valorile fundamentale ale Naţiunilor Unite, şi deci şi valorile și cu obiectivele UE.
Să ne aducem aminte că popoarele Naţiunilor Unite, în documentul de bază al ONU, au declarat egalitatea în drepturi a naţiunilor mici şi mari, iar Pactul international cu privire la drepturile civile si politice pronunţă: „Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai”. Din universalitatea drepturilor omului decurge faptul că acest drept se aplică şi persoanelor aparţinând unei minorităţi, indiferent dacă comunităţile din care fac parte sunt definite ca regiuni, naţiuni sau state.
Există multe regiuni naţionale ale căror limbă proprie nu aparţine limbilor oficiale ale Uniunii. Astfel de limbi (catalană, corsicană, bască bretonă, velşă, scoţiană, etc.) sunt purtătoare ale unor culturi străvechi, tradiţionale şi în niciun caz nu pot fi tratate ca limbi de rang inferior. Ele fac parte din diversitatea culturală a Europei, şi diferenţierea lor negativă nu este admisă. În acest context, unele dintre ele pot deveni şi limbi oficiale ale Uniunii, în sensul art. 55 al Tratatului privind UE: "Acest Tratat poate fi tradus şi în orice altă limbă, stabilită de statele membre, limbă care este considerată oficială pe întreg teritoriul, sau pe o parte a acestuia, conform ordinii constiuţionale ale statului membru respectiv." În viaţa economică europeană, în instituţiile Uniunii Europene, aceste limbi au aceleaşi drepturi ca şi limbile oficiale ale statelor membre.
În articolul 44. a rezoluţiei Parlamentului European, cu titlul Despre protecţia minorităţilor şi politica contra discriminării după extinderea Uniunii Europene se declară: „Parlamentul European este de părere că o atenţie deosebită trebuie acordată grupurilor aparţinând unor limbi minoritare şi solicită Comisia, precum şi statele membre, să le trateze conform principiilor stabilite în Charta Europeană a limbilor regionale sau minoritare, în convenţia-cadru european pentru protecţia minorităţilor naţionale precum şi în recomandările mai sus amintite de la Haga şi Lund."
În articolul 45. al aceluiaşi document se spune "că pentru tratarea problemelor tradiţionale ale minorităţilor naţionale, participarea efectivă la procesul decizional, bazată pe principiile subsidiarităţii şi autoadministrării este una din cele mai eficiente metode, conform experienţei din cadrul Uniunii". Totodată, paragraful 46. subliniază "comunităţile minoritare naţionale tradiţionale au astfel de necesităţi speciale, care diferă de cele ale altor grupuri naţionale, adică chiar Uniunea însăşi trebui să ţină seama în modul cel mai adecvat de aceste necesităţi."
Noi, organizatorii iniţiativei cetăţeneşti pentru egalitatea regiunilor, suntem de acord cu prevederile acestei rezoluţii a Parlamentului European, şi ne asociem solicitării adresate Comisiei şi statelor membre, solicitând ca reglementarea juridică ce va fi elaborată de Comisie să satisfacă cerinţele cuprinse în aceasta. Salutăm paşii modeşti făcuţi în această direcţie, incluzînd documentul publicat de FRA al UE, Migranţi, minorităţi, educaţie, care rezervă un capitol separat minorităţilor autohtone şi "indigene". (The Educational Situation of National Autohtonous and Indigenous Minorities).
Considerăm că, în interesul egalităţii regiunilor şi a sustenabilităţii culturilor regionale, rămânerea în urmă a economiei regiunilor naţionale trebuie prevenită, menţinând condiţiile coeziunii economice, sociale şi teritoriale fără a modifica particularităţile lor. egalitatea accesului la fondurile structurale, la toate fondurile, sursele, programele UE, trebuie asigurate garanţii pentru păstrarea particularităţilor lor, pentru dezvoltarea economică corespunzătoare în vederea promovării unei dezvoltări sustenabile a Uniunii, păstrându-se şi diversitatea sa culturală.
Aceste garanții pot fi instituțiile autoguvernării regionale, investite cu prerogative suplimentare menite să asigure sustenabilitatea particularităților naționale, lingvistice și culturale ale regiunii.
Actul juridic trebuie să prescrie şi obligativitatea statelor membre de a satisface în totalitatea obligaţiile internaţionale, asumate în legătură cu minorităţi, iar neîndeplinirea, violarea acestora va fi calificată ca ofensă adusă valorilor enumerate în paragraful 2. al Tratatului privind UE şi va fi urmată de procedura stabilită în paragraful 7.
Dincolo de definirea noţiunii de regiune naţională, reglementarea ce urmează a fi elaborată va trebui să le enumere pe acestea în anexă, ţinând seama de criteriile conţinute în documentele internaţionale amintite şi de voinţa comunităţilor afectate.
Din punctul de vedere al conţinutului, reglementarea trebuie să se bazeze pe recomandările nr. 1201/1993, 1334/2003, şi 1811/2007 ale Consiliului Europei, pe Charta Autonomiei Locale Europene, pe Charta Autonomiei Regionale Europene, pe Charta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, pe Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, pe hotărârea adoptată în 21. noiembrie 1991 de către Parlamentul European privind cetăţenia unională, pe valorile stabilite în rezoluția nr. 2005/2008(INI) a Parlamentului European cu titlul Despre protecţia minorităţilor şi politica contra discriminării şi să urmeze scopurile acestora. Totodată, trebuie tratată drept standard al UE şi internaţional recunoaşterea tuturor drepturilor personale şi colective, pe care statele membre ale UE le-au recunoscut în general până în prezent, moştenirea constituţională comună, şi anume în acel sens, în care Curtea de Justiţie Europeană l-a stabilit în sentinţa din cazul Hauer.
Adoptat de către Comisia Permanentă a Consiliului Naţional Secuiesc
Ghindari, la 4. august 2012
Izsák Balázs