Democraţie directă şi iniţiativă cetăţenească
Primul model de democraţie a fost democraţia directă din grecia antică: aceasta însemna că poporul, adică cetăţenii liberi ai Atenei, luau împreună mai toate deciziile. Dar aceasta s-a destrămat destul de repede, după epoca de aur a lui Pericle (sec. V b.C.).
Cunoaşterea motivelor destrămării ei este importantă pentru înţelegerea posibilităţilor şi modalităţilor democraţiei directe din zilele noastre: în Agora ateniană aveau loc simultan 5-6000 de oameni, şi aceasta era o mulţime prea marem pentru desfăşurarea discuţiilor echilibrate care se refereau la problemele comune. Ca rezultat, a avut loc polarizarea rapidă a adunării populare (ecclesiei), accentuarea contrastului dintre bogaţi şi săraci şi apariţia demagogiei "luptei de clasă". Deasemenea, nu a fost în avantajul demo-craţiei directe (prin adunarea poporului) nici faptul că cetăţenii Atenei erau chemaţi de 3-4 ori pe lună la adunări, devenind din ce în ce mai înrobiţi politicii, problemelor comunei , iar patimile – aşa cum scrie Giovanni Santori în celebra sa carte despre democraţie – transpunându-se în domeniul politicii, toate acestea ducând la atrofierea economiei.
În epoca modernă, cadrul formării democraţiei nu mai era statul-cetate, ci statul-teritoriu. În acest cadru nu mai era posibilă democraţia directă (discuţiile din agoră), în locul ei trecând democraţia reprezentativă, în care hotărârile parlamentului luau locul hotărârilor poporului. Bineînţeles, baza acestora era introducerea instituţiei alegerilor democratice , prin care parlamentele însuşi deveneau "reprezentantele poporului".
În secolele XX-XCI, în statele moderne, democraţia directă s-a tot restrâns, iar reprezentativitatea a ajuns în centrul conceptului de democraţie.
Astfel, democraţia directă – mai exact, implicarea directă a "poporului" în elaborarea deciziilor politice – a luat, în sistemele reprezentative moderne, trei forme instituţionale. Acestea sunt a) votul popular (la nivel naţional sau local); b) iniţiativa populară; c) revocarea. Aceste instituţii, procedee au drept scop compen-sarea erorilor datorate democraţiei reprezentative.
Dintre acestea, votul popular este instituţia cea mai răspândită, care permite electoratului să-şi exprime direct părerea în anumite probleme politice sau legislative. În interesul legitimităţii rezultatului votului, este deosebit de importantă formularea cât de simplă şi univocă a întrebării (pentru ca fiecare cetăţean votant să înţeleagă, pe cât posibil, acelaşi lucru), motiv pentru care formularea chestiunii puse la vot necesită o reglementare atentă. De aici rezultă că există chestiuni ale căror introducere într-un vot popular pot fi interzise de Constituţie sau legi. Stabilirea unui vot popular este dispusă de constituţii şi legi, care hotărâsc – de exemplu – în care probleme acesta este obligatoriu şi în care dintre acestea, stabilirea unui vot popular necesită o discuţie. În ce priveşte utilizarea rezultatelor sale, acestea pot fi hotărâtoare sau consultative.
Nu există o utilizare unitară a noţiunilor. În locul noţiunii de vot popular se mai foloseşte şi cea de referendum sau de plebiscit. Noţiunea de plebiscit se foloseşte mai ales în cazurile în care problema pusă în discuţie se referă la modificarea suveranităţii (de ex. a apartenenţei unei regiuni) sau la modificarea formei de guvernământ / de stat. Noţiunea de referendum are mai degrabă un caracter cumulativ.
În cazul iniţiativei populare, democraţia directă are rostul ca cetăţenii să poată lua iniţiativa (bineînţeles, după strângerea unui număr corespunzător de semnături) de introducere în ordinea de zi şi discutarea unei probleme în corpurile legislative. Şi aici este nevoie de o reglementare atentă, care să stabilească structura formularului pentru strângerea semnăturilor, a autentificăriii înregistrării acestuia, a duratei precum şi a numărului semnăturilor autentice necesar pentru ca legislativul să ia în discuţie obiectul iniţiativei populare. Şi în acest caz, uzanţele diferitor state sunt diferite.
Instituţia revocării– cu ajutorul căreia cetăţenii, prin strângerea unui număr corespunzător de semnături, pot iniţia un vot pentru îndepărtarea din funcţie a unui funcţionar ales – în general nu este aplicată în sistemele parlamentare.
Conform punctului de vedere al politologiei, votul popular este un mijloc decizional inferior parlamentului; iar democraţia directă este mai degrabă un instrument de completare şi corectare a democraţiei reprezentative. După unii, instrumentele democraţiei directe ar produce instabilitate în ordinea democratică de funcţionare. Din punctul de vedere al regiunilor naţionale ale Europei trebuie însă să constatăm că efectul generator de instabilitate, de modificări al democraţiei directe poate fi o posibilitate importantă, deoarece oferă un instrument pentru obţinerea unor modificări de drept dorite (autonomie, autoadministrare). Aici, în loc de instabilitate ar trebui să înţelegem mai degrabă „tranziţie“, modificarea fundamentală a cadrului de drept, prin care procedeele democraţiei directe ajung în prim-plan. Referitor la aceasta merită citată o constatare importantă a Curţii Costituţionale Ungare, conform căreia „ exercitarea directă a puterii este o formă deosebită a exercitării suveranităţii poporului, care în cazuri deosebite se poate situa deasupra exercitării puterii prin reprezentare“.
Uniunea Europeană, sesizând că birocraţia multietajată a guvernării europene apare în ochii cetăţenilor uniunii ca lipsa democraţiei şi ca ilegitimitate a actului de guvernare, încearcă să modifice aceasta deasemenea cu ajutorul instrumentelor corective ale democraţiei directe.
Instituţia europeană a iniţiativei cetăţeneşti a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul de la Lisabona, şi anume astfel: "cel puţin un million de cetăţeni ai uniunii, care sunt totodată şi un număr important de cetăţeni ai unui număr important de state membre ale uniunii, pot iniţia că Comisia Europeană – în cadrul competenţelor sale – să propună o rezoluţie corespunzătoare în chestiunile care, conform părerii cetăţenilor, sunt necesare pentru actele juridice unionale, legate de îndeplinirea Contractelor". Pe această bază s-a născut acea directivă europeană, conform căreia iniţiativa poate fi demarată de către o comisie cetăţenească care este compusă din cel puţin 7 persoane, domiciliate în cel puţin 7 state diferite, membre ale Uniunii, iar dacă între acestea se află şi europarlamentari, aceştia nu pot fi introduţi în numărătoare. Numărul minim de sprijinitori din fiecare stat membru se stabileşte pe baza numărului de europarlamentari din statul respectiv (de 750 de ori numărul de europarlamentari aleşi).
Înainte de strângerea declaraţiilor de sprijin, organizatorii trebuie să solicite înregistrarea iniţiativei într-una din limbile oficiale ale Uniunii, prin sistemul de înregistrare online creat dr Comisia Europeană. La solicitarea astfel înregistrată, Comisia trebuie să răspundă în termen de două luni şi poate respinge înregistrarea dacă apare una din situaţiile următoare: a) compoziţia comisiei cetăţeneşri nu corespunde celei prescrise de reguli, nu are reprezentant desemnat; b) propunerea de introducere, referitoare la actul juridic solicitat, nu se încadrează în mod vizibil în competenţele Comisiei, în baza cărora Comisia poate introduce propuneri de acte juridice pentru îndeplinirea Contractelor; c) iniţiativa este în mod clar abuzivă, neserioasă sau are scop deranjant; d) este în mod clar contrarie valorilor uniunii. După înregistrare, organizatorii pot cere ca iniţiativa propusă să fie înregistrată şi în alte limbi oficiale ale UE.
Strângerea declaraţiilor de sprijin se poate face pe hârtie sau pe suport electronic, iar forma sa poate diferi în funcţie de reglementările fiecărui stat membru. Verificarea şi aprobarea declaraţiilor de sprijin colectate se face de către organele competente ale ţărilor respective, care trebuie să emită în termen de 3 luni adeverinţa privind numărul declaraţiilor valabile.
După toate acestea, iniţiatorii pot prezenta iniţiativa lor pentru verificarea de fond şi decizie Comisiei Europene, care dispune tot de 3 luni pentru a decide modul în care să procedeze în acest caz. În principiu, Comisia poate alege, printr-o decizie motivată, între trei posibilităţi: a) să propună o nouă reglementare juridică, pe care să o înainteze Consiliului Uniunii şi Parlamentului Europeanl; b) poate elabora un studiu privind efectele; c) să nu ia nicio măsură.
Se vede că iniţiativele cetăţenilor uniunii au de trecut obstacole de conţinut şi procedurale destuk de dificile. Cu toate acestea, din punctul de vedere al regiunilor „naţionale“ pot constitui instrumente utile pentru recunoaşterea competenţelor specifice, în măsura în care reuşesc să formuleze această chestiune ca una comună Europei.